Text: Paul Rogojinaru
Foto: Gabriel Boholț
După două luni de stare de urgenţă şi trei săptămâni de stare de alertă, uşor-uşor, Siliştea-Gumeşti începea să intre într-o relativă normalitate. Străzile şi uliţele, aproape pustii până mai ieri, se vedeau brăzdate în lung şi-n lat de oameni zoriţi care-ncotro pe la neamuri, la magazine ori la cârciumi, fără măşti şi mănuşi, semn că pandemia, care-i ţinuse atâta amar de vreme în propriile gospodării, acum îşi dădea ultima suflare. Până şi cârdurile de raţe ori gâşte, ieşite pe buza şanţului sau vacile duse şi aduse de la păscut, simţeau că sunt mai libere, că nu mai sunt oropsite cu zilele în dosul ulucilor, iar cocoşii nervoşi salutau trâmbiţat ieşirea din coteţe.
Ca-n vremurile bune, în faţa cârciumii lui Cristian Boţoghină, zis al lu’ Bucureşteanu, bărbaţii serbau, la rându-le, cu bere libertatea, mai ales că era duminica Rusaliilor. „Ce umbli, bă, aşa fudul fără mască, că parcă-ţi stătea mai bine cu ea, nu te mai lua lumea dă fraier, că erai parţial sub acoperire! Acu’ iar îţi dai arama pă faţă, te miros ăştia de la o poştă! Da’ nici cu ea nu scăpai total neobservat, că te ştia lumea după călcătură şi după cum dai în gropi!”, îl strigă un muşteriu pe unul care trecea pe drum, prin dreptul lor. „Du-te, bă, dracu’! Bine că eşti tu deştept…”, îi răspunde fără supărare cel interpelat şi-şi vede liniştit de drum, fără să ia în seamă vorbele care pe alţii, şi nu pe urmaşii lui Moromete, i-ar fi făcut să ia foc de mânie.
Cu toată explozia de veselie însă se simţea că Rusaliile din acest an nu mai au totuşi aerul de sărbătoare de altădată, că relaxarea nu era totală, măcar şi pentru faptul că oamenii satului nu mai merseseră ca altădată în grupuri la oră fixă la cimitir, la tămâiat şi împărţit străchini. Totul se făcea din poartă-n poartă, la vecinii apropiaţi.
Călușul în sat și spălatul pe picioare au rămas o amintire
De peste drum de cârciumă, Dumitru Dogaru, zis nea Lae, se apropie râzând cu gura aproape ştirbă, cu numai câţiva dinţi rămaşi să-i aducă aminte de vremea când putea muşca pofticios dintr-un măr copt. La vârsta lui, de peste 80 de ani, nea Lae văzuse, auzise şi trăise multe: „Bă, se adresă nea Lae celui care făcuse băşcălie de trecătorul de pe drum, tu ştii de ce au oltenii coatele ascuţite?” „Nu!”, răspunse ăla senin. „Ete, ca să-şi facă loc printre fraieri! Şi nu prea avu loc de tine, că te răţoişi la el!” Se întoarce apoi spre adunare: „Domnule, Rusaliile, aşa cum au fost acum 50 de ani, aşa au rămas până acum un an. Ieri, sâmbăta, de Moşi, se duceau cu oalele cu colarez la cimitir, la împărţit. Plecau toţi odată, cu cuşca (târna) cu împărţeală, încă de la ora 5 dimineaţa, şi era cimitirul plin. Toţi aveau la ei frunze de nuc pe care le lăsau din mers şi se făcea un covor de frunze până la poarta cimitirului. Apoi veneau acasă şi se duceau pe la naşi, pe la fini. Acuma a venit pandemia asta şi nu s-au mai dus la cimitir, că nu le-a dat voie. Pe vremuri, se făcea căluşul în sat. Azi, nu mai sunt căluşari. Mâine, este spălatul pe picioare, obicei pe care-l mai ţin numai câteva femei în vârstă. Când or muri ele, în câţiva ani, o să dispară şi obiceiul ăsta. Când eram copil, toată linia asta spăla pe picioare, de la 5 dimineaţa plecam. Anul ăsta sărbătoarea nu mai e la fel. La noi, în pandemie, oamenii au înţeles pericolul, au purtat măşti, mănuşi. O făceau şi de frica amenzilor. Poate d’aia nu am avut nici un caz confirmat!”
Cristi Boţoghină, ieşit în uşa cârciumii, intervine: „Să ştiţi că oamenii au înţeles pericolul. Când a început pandemia se crease un fel de panică generală. Până şi bătrânii au ieşit afară din curte numai între 11-13, şi toţi veneau să cumpere cu masca pe figură, nu fără. Acum s-au mai relaxat şi aprope toţi cred că virusul a existat, că a fost dat drumul de undeva dintr-un laborator. Dacă, însă, s-ar mai continua starea de alertă, cred că ar fi şi la noi proteste ca la americani!”
„A fost sau n-a fost pandemie, că aceasta-i întrebarea?!”
La uşă, dă să intre un fost inginer, care auzise discuţia: „Până la urmă a fost sau n-a fost pandemie, că aceasta-i întrebarea?! Eu cred că a fost una imaginară. Nu m-am protejat în perioada asta, că uite care-i taina: noi trăim într-un univers de microbi. Omul nu poate să trăiască într-un mediu fără microbi. Să nu-mi spună mie cineva că chiar a fost virusul ăsta, e totul o minciună. Am luat vreo cinci amenzi, că nu m-am protejat!” Pleacă, dând din mâini a lehamite faţă de confuzia generală la nivel de mapamond.
Din curtea aflată lângă cârciumă iese şi Marin Boţoghină, zis Bucureşteanu, să mai lămurească puţin sitaţia. „Domnule, Rusaliile de acum sunt mai diferite faţă de alţi ani. Eram copilandrii şi mergeam cu părinţii la cimitir. Pe la ora asta, acum un an, era plină strada de femei care împărţeau. A doua zi, de spălatul pe picioare, plecam cârduri de copii, să mâncăm păsat şi colarez. Ne ungeam cu păcură pe picioare şi mergeam la femei să le spele cu săpun de casă. Era chin până ne scotea nouă negreala de pe picioare. Acu’, în vremea pandemiei, toţi au stat „la ghenă”, adică în cuşcă, în curte. Nici la magazin nu mai veneau, pe stradă nici atât. Intrase frica în ei, că o să ia boala. N-am avut cazuri, am avut numai pe unii izolaţi la domiciliu, care veniseră din Germania”.
Parcă tocmai pentru a întări faptul că obiceiurile nu sucombă sub pandemii (închipuite sau nu) şi că dreapta credinţă învinge orice nenorocire căzută pe capul omului, în cealaltă parte a satului câteva femei urmau datina, rânduiala şi regulile scrise din vechime, încercând să respecte pe cât posibil şi efemerele regului impuse de autorităţi, mergând cu împărţitul. „Filmul” împărţaniei este următorul: o vecină vine cu strachina de împărţanie la alta. Fac schimb de străchini între ele, întru amintirea morţilor lor, zicând: „Bună ziua, ţaţă Rădiţa (sau Tanţa, sau Maria etc.) am adus pentru morţii mei!” Cealaltă răspunde: „Şi eu am adus pentru mama şi pentru tata, Eugenia şi Alexandru. Să fie primit!”. Împreună se hotărăsc să ducă la la o altă vecină şi, tot aşa, lanţul împărţaniei se continuă, din poartă-n poartă, în tot satul. Dar parcă tot mai sensibilă, mai înălţătoare şi mai plină de bucurie este clipa când Dumnezeu îngăduie, sub semnul vieţii, ca mama (trecută de 80 de ani) să împartă copilui (la aproape 60 de ani) şi să primească de la acesta. Aşa se întâmplă an de an în casa familiei Dorel Petrescu.
A doua zi, clopotele bisericii cu hramul Sf. Paraschieva dădeau de ştire că slujba pentru a doua zi de Rusalii a început. Era ziua spălatului pe picioare. Cum şi lăcaşurile sfinte au obligaţia de a respecta anumite norme de restricţie, în biserică erau numai câteva persoane. Cu ochi trişti şi goi, sfinţii de pe pereţi priveau neputincioşi cum un amărât de virus a putut să golească, în câteva luni, Casa Domnului. Aerul de sărbătoare citit pe chipul enoriaşilor, care altădată le însenina privirea, nu mai era. Însă preotul paroh Vlaicu Florea ţine vie sărbătoarea prin vorbe, amintind faptul că sărbătoarea Rusaliilor este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, numită în Sfânta Scriptură a Cincizecimii, care reprezintă pogorârea Duhului Sfânt, cu vorbă către ucenici. În curtea pustiită a bisericii, gureşe erau numai păsărelele care însoţeau, ca-n vremea Sf. Francisc din Assisi, cântarea pământeană ridicată spre urechea Domnului. Am plecat făcând o cruce largă. Dinapoia noastră se bătea toaca…
Aproape de cârciuma lui Boţoghină, în curte la tuşa Sîrba Anica se făceau pregătiri pentru spălatul pe picioare. La cei 85 de ani, tuşa Anica era printre puţinele femei din sat care mai ţineau obiceiul. Lângă un gard de uluci, rânduit pe pirostrii încă de dimineaţă, fiebea bolborosind un tuci cu spărtură de porumb amestecată cu lapte, care în zonă se numeşte păsat. De când se ştia pe pământ, asta se dădea la spălatul pe picioare: păsat sau colarez. Pe un pat de cărămidă, focul de sub pirostrii dansa vesel, dirijat de bătrână, în răstimpuri, cu un băţ. Cu un ochi la foc şi cu unul la fiertură, neaşteptat de energică pentru vârsta ei, tuşa învârtea de zor cu un făcăleţ în păsat, ca să nu se prindă.
După Rusalii, bătrânii așteaptă copiii să le spele picioarele și-i servesc cu păsat
„La noi aşa se face. Luni, după Rusalii, se face păsat sau orez cu lapte, se pune masa în bătătură, se pune un lighean cu apă, se pune pelin sau lămâiţă, speli copiii pe picioare şi-i pui să mănânce. Aşa e obiceiul nostru din moşi-strămoşi. Acuma a început să se mai rărească obiceiul, mai suntem numai câteva femei bătrâne care ne mai aducem aminte de ce-a fost!” După un timp, cu o precizie dobândită în ani şi ani în ale spălatului pe picoare, precizează mai mult pentru ea decât pentru cei din jur: „Gata, păsatul! Doamne-ajută! Dumnezeu să primească!” Se îndreaptă de şale şi, ca un titirez, aleargă să aducă străchinile spălate şi pregătite din vreme. Face semnul crucii peste ele şi oftează mulţumită: „Să se răcească un pic şi poate să vie copiii!” Ia o băncuţă şi un scaun, le aşează pe un tăpşan de iarbă verde, presară jos un mănunchi de frunze de nuc şi aduce două ligheane.
Nici nu termină bine, că pe poartă intră o fetiţă şi un băieţel, între 5 şi 10 ani. „Venirăţi, mamaie? Hai, descălţaţi-vă, murdăriţi-vă un pic pe picioare şi veniţi să vă spele tuşa!” Toarnă apoi apă călduţă în ligheane şi spală fiecare picior în parte cu săpun. O lacrimă caldă i se prelinge pe obraz, în amitirea propriilor copii (o fată şi un băiat) chemaţi la Cel de Sus prea devreme, înaintea ei. Îi aşează pe cei mici cu picioarele pe frunzele de nuc, face semnul crucii pe fiecare picior, şi-i trimite la masă.
În câteva clipe, două linguri cu sclipiri de argint zâmbesc în soare, ca apoi să se afunde pline cu păsat în întunericul hărpăreţ al gurii. Două perechi de ochişori bucuroşi răsplătesc munca tuşii Anica. Inocenţa, drăgălăşenia şi bucuria copiilor atenuează mâhnirea bătrânei că nu are un grup mai mare la masă. Dar, de, aşa e în pandemie! Vor fi mai mulţi la anu’ dacă Dumnezeu, în nesfârşita-I bunătate, o va mai lăsa pe tuşa Anica să ţină încă mulţi ani de acum încolo rânduiala.
Ceva mai la vale de tuşa Anica, în faţa cârciumii lui Bucureşteanu, un întârziat zice către ceilalţi câţiva, care încă se mai luptau cu sticlele cu bere: „Bă, mă prinseră nămiezii p-aci! Cred că muierea, în loc să mă spele cu apă pe picioare, o să toarne benzină. Şi-n loc să-mi dea o strachină cu colarez, o să-mi dea una cu răbdări prăjite!” Toţi râd, cu gândul că anul viitor or să sărbătorească Rusalii fără pandemie. Numai timpul să mai aibă cu ei răbdare…
