Text: Mihai Chirea
Foto: Gabriel Boholț
Odată, ca niciodată, pentru că de nu ar fi nu s-ar povesti, femeia romancă a vrut să meargă la slujba de duminică mai gătită ca deobicei. De pe prispă, melancolică, a privit spre florile din grădină, spre coama împădurită a muntelui, undeva spre vale către unduirea caldă cu spice și maci din câmpie, spre albastrul infinit al cerului, către visele ei de fată și… către toate care au fost, sunt și vor fi.
Gânditoare, apăsată de dor și de gânduri alese, în tindă, așa ca la Hamangia, s-a așezat pe un scaun din piatră, cu mâinile la tâmple, mângâindu-și părul înmiresmat cu fire de busuioc, a avut o luminată tresărire de cuget. Apoi s-a dus în cămară și a ales trei sculuri. Unul de in, altul de lână subțire și caldă ca ploaia de vară, și, așa ca să fie lumina din soare și aur din adâncuri, câteva fire de borangic. În pragul zorilor, de undeva de sus, acolo unde-i sâmbra oilor, se auzeau o doină din fluier și un freamăt lin din codri. Din când în când mugetul vacilor, lătratul câinilor, clipocitul apei de izvor și toaca Mănăstirii din deal. Hotărâtă, după ce și-a privit cu drag pruncul și bărbatul cu mâinile mari butăcite de plug și coasă, înmiresmați de somnul curat și adânc al dimineții, a plâns, apoi a râs și mai apoi… s-a apucat de țesut. A tot țesut la vechiul război cu ațe și ițe aduse de vânt din văzduh. De la miază-zi și miază-noapte, de la răsărit până la apus, mai apoi, sub oblăduirea luminii de argint a lunii și chemarea infinită a stelelor din univers s-a născut așa precum fulgerul și tunetul ploilor de vară o minune: IA. A luat-o în mâinele-i obosite. Era caldă și fină. S-a îmbrăcat și, în oglindă, părea o prințesă a lumii. Peste ceardac, într-un măr, o ciocârlie cânta așa ca la nunta iubirii eterne a lui cu ea și a pământului cu cerul. S-a spălat în culorile zorilor pe cap, și-a pus marama și tainice simțiri sub tâmple. Spre biserică, în ulița largă, trecând peste râu pe vechiul podeț, s-a mai uitat, preț de câteva clipe, în unda liniștită a râului, așa să se vadă și să mai vadă bucuria luminii rostuite de mâinile ei. Peste bătrânul gard de uluci din brad, unchiul Nicolae, așezat pe un trunchi de stejar, se uita când la ea, când la frunzele de dud, apoi, cu o voce care semăna cu mireasma unei pâini proaspete abia scoase din cuptor, a zis: “Frumoasă ie ai pe tine, Anita! Fii mândră de ea ca zâmbetul soarelui după furtună, ca salba albă a valului pe nisipul țărmului, ca cămeșea verde a grâului mijit din țărână în arșița gerului, ca florile de pe ram pregătite de rod în bruma primăverii. Fii mândră că porți o tainică rostuire în pânza a tot ce înseamnă bucuria de a fi, nașterea și renașterea noastră ca români în glia strămoșească”.
