Text: Paul Rogojinaru
De sute de ani sătenii din Mărginimea Sibiului practică ghicitul în ciubăr. Tinerele văd în apa din putină „ca la cinema“. Nouă copile, între şase şi nouă ani, sunt aşezate în cerc în jurul unei putini mici cu apă. Acoperite cu o pătură groasă, în apa limpede a ciubărului li se arată hoţii sau soţii infideli.
Închegat din doage groase din lemn de brad, cu o capacitate de şapte găleţi şi încătuşat în cercuri din fier, ciubărul este o putinică în care se ţine boască, porumb, mere, murături etc. Asta îl face ca, în general, să fie tratat ca un banal obiect de gospodărie. Însă miracolul se întâmplă când nouă fetişcane sunt chemate să se aşeze, pe întuneric, în jurul lui. Atunci parcă un ochi magic se deschide şi în apa clară, ca într-o proiecţie la cinematograf, copiii văd filmul evenimentelor petrecute.
Pregătirea
Mama Marinuţa Crăciun are 73 de ani şi încă se ţine binişor. Face mai toate treburile gospodăriei sprijinindu-se într-un baston, „calul nărăvaş”, cum spune dumneaei. Şi dacă vara mai e cum mai e, iarna parcă e prea lungă şi prea pustie pentru o femeie în vârstă înconjurată de singurătate şi bătrâneţe. Astfel, o parte din zilele friguroase şi le petrece la Rusciori, la Pensiunea Carelor, unde „copilul ei de suflet”, Iulian Preda, i-a oferit găzduire. Aici a spus mama Marinuţa povestea cu ciubărul. „Obiceiul îl ştiu încă de pe când eram copilă, dar şi mama şi bunica spuneau că au făcut cu ciubărul. În putina plină trei sferturi de apă puneam busuioc, un ban de argint şi o verighetă. Apa era adusă în căni mici de fete, în ziua de sâmbătă, căci numai duminica se poate vedea în apă. În sfânta zi de duminică mergeam pe nemâncate în casa în care trebuia să vedem în ciubăr, citeam din cărţi de rugăciuni, făceam mătănii şi îngânam din Sfânta Scriptură cu adâncă credinţă. Când se trăgea de liturghie, pe la zece, ne duceam şi ne aşezam în genunchi lângă putină. Cei mari, păgubiţi, prezenţi la faţa locului puneau o pătură mare, groasă, peste noi şi astupau ferestrele cu alte pături ca să fie întuneric. Când ne uitam în apă, vedeam totul ca şi cum ar fi fost ziuă”.
Test de fidelitate
Foarte lucidă şi coerentă, bătrâna zâmbeşte a amintire. Îşi trece prin faţa ochilor propria copilărie, când era chemată să „vadă în apa ciubărului”. „Odată, o nevastă bănuia că bărbatul ei se ţine cu o fată mai bătrână decât el. Drept e că bănuia şi satul, că se zvonise în sat. L-am văzut în apă cum el vorbea cu acea femeie şi cum hotărau să se întâlnească pe drumul ce duce la Miercurea Sibiului. Bărbatul tăiase lemne şi se ducea să vândă scândurile la târg în ziua de sâmbătă. Apa arăta cum fiecare a plecat cu propria căruţă, cum s-au întâlnit pe drum, cum au oprit căruţele, iar omul s-a urcat într-a ei. Clar ca lumina zilei ni se arăta cum merg amândoi ţinându-se de gât şi cum calul lui mergea singur pe lângă căruţa femeii. La întoarcere au venit tot împreună, plecând fiecare la casa lui. A fost scandal şi zarvă mare în sat după ce femeia a aflat ce i-am spus noi. Dar noi nu minţeam, că aşa vedeam, aşa spuneam!”
Vaca furată
Se ridică de pe scaun şi iese în tinda pensiunii să-şi strige găinile. Căci bătrânei atât i-a mai rămas, cinci găini pe care le luase cu ea când se strămutase. Revine şi reîncepe povestea: „Altă dată, cineva a venit şi ne-a tocmit pentru că i se furase o vacă. Ca să ghicim, eram plătite, ni se dădeau bani, bomboane, mere, colăcei. Am văzut în ciubăr cum cineva a luat vaca de pe păşune şi a dus-o în Orlat, la o casă. Şi numărul la casă l-am văzut. Nu vedeam numai eu casa sau numărul, ci toate cele nouă fete câte eram sub pătură. Vedeam acelaşi lucru toate, ne completam şi spuneam, strigând ce am văzut. Casa era plină de cei care ascultau. Ca la film ni se arăta cum stă scris pe tabla indicatoare numele satului Orlat, cum a mers cu vaca şi a ajuns la un pod, cum a intrat într-o curte la numărul cutare. Cei prezenţi s-au dus la casa cu numărul indicat de noi şi au constatat că respectivul tăiase o vacă exact atunci când se furase, că a tranşat-o şi a vândut-o în sat. Păgubiţii nu au recunoscut decât pielea vacii şi cu ea s-au ales”.
Hoţii devin proscrişii satului
„Să nu credeţi însă că ce spuneam noi putea deveni probă de judecată şi de condamnare. Dar un efect tot avea, că se făcea de râs în tot satul şi în satele dimprejur. Şi asta îl costa, ca om, mai mult decât judecata de tribunal, căci în sat noi ne ştiam fiecare cu fiecare. Dacă îl făceai de circ în sat, nu-l mai spăla nicio apă până murea. Dacă se fura ceva de la păşune şi se vedea în putină cine a furat, jutarul (paznicul de câmp) îl plimba pe hoţ cu animalul furat prin sat, se bătea toba, lumea se strângea pe la porţi, iar hoţul era obligat să strige «cine face ca mine, ca mine să păţească». Dar nu era probă de dosar, ci numai ruşinea faţă de comunitate. Eu am fost de două ori în viaţă la ciubăr, că deşi se putea face în fiecare duminică, nu se făcea aşa netam-nesam, ci numai la evenimente mai importante. Eu două am prins ca fată, o dată când aveam şase ani şi altă dată când aveam nouă ani. Ultima la care am participat stând în cameră, ca martor, a fost când s-a pierdut o junică de la o vecină. S-a bănuit că cineva de peste drum ar fi închis-o pe când venea de la păşune, ca s-o taie. Păgubiţii s-au dus la bănuit şi i-au spus: «Să ştiţi că fac cu putina…». Speriaţi, i-au dat drumul la junică”. Azi, ghicitul în ciubăr se mai practică doar atunci când autorităţile nu reuşesc să prindă hoţul. „Sentinţa” ciubărului are doar rolul de a-i face de râs în sat pe cei „văzuţi în oglinda apei”.
