Secolul al XVIII-lea a fost dominat de raţionalism, precum şi de regândirea locului şi rolului statului, a raporturilor dintre individ şi stat. Se acredita ideea că nu doar individul are anumite obligaţii faţă de stat, ci şi acesta faţă de individ.
Iluminismul și marele curent stârnit de Revoluţia franceză (1789), care au străbătut vechea Europă, au căpătat în teritoriile românești, aflate sub stăpânirea habsburgică, exprimarea publică a emancipării politice și naționale a românilor. Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae înseamnă recunoașterea politică a drepturilor românilor transilvăneni la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
După Pacea Westfalică (1648), care a încheiat Războiul de Treizeci de Ani, Imperiul Romano-German a devenit un conglomerat de foarte multe state mici şi câteva state independente (suverane). S-au pus în aplicare largi reforme de inspiraţie iluministă. Acestea au avut efecte pozitive, dar imperiul multinaţional nu a putut fi uniformizat.
Împăratul Iosif al II-lea, reprezentantul mitului „bunului împărat”, dezamăgit, cuprins de teamă în faţa revoluţiei dezlănţuite, îşi revocase reformele, şi acum, urmaşul său, Leopold al II-lea, aflat la începutul domniei, vedea imperiul său în plină fierbere politică. Era un susținător al absolutismului iluminat. Era apreciat în imperiu pentru Codul Leopoldino în baza căruia Marele Ducat al Toscaniei a abolit pedeapsa cu moartea (1786).
După o lungă întrerupere în Ungaria şi în Transilvania erau convocate dietele. Alegerea deputaţilor în adunarea stărilor a activizat populaţia din punct de vedere politic. La alegeri au fost întocmite cu miile aşa-numitele caiete de doleanţe.
Samuil Micu, Pentru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Molnar-Piuariu, Iosif Mehesi episcopul Ignatie Darabant, vicarul Ioan Para sunt dintre cei care au participat la redactarea memoriului adresat împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, rege al Ungariei, Croației, Boemiei, arhiduce al Austriei, mare duce de Toscana, principe al Transilvaniei, care a domnit între anii 1790-1792.
Pe temeiul dovezilor istorice care arătau vechimea națiunii române, a tradițiilor neîntrerupte și originea daco-romană, se cerea împăratului printre altele: „Comitatele, scaunele, districtele și comunitățile orășenești în care românii întrec la număr celelalte națiuni, să-și aibă numirea și de la români sau să poarte un nume mixt, unguresc-românesc, săsesc-românesc sau, în sfârșit, înlăturându-se cu totul numirea luată de la o națiune sau alta, atât comitatele cât și scaunele și districtele să-și păstreze numele acelea pe care și pânâ acum îl purtaseră, după râuri sau cetăți, și să se declare că toți locuitorii Principatului, fără vreo deosebire de națiune sau religie, trebuie să se folosească și să se bucure, după starea și condiția fiecăruia, de aceleași libertăți și beneficii și să poarte aceleași sarcini, pe măsura puterilor lor”.
Semnatorii documentului erau: „Mult umilii și în veci credincioșii supuși, Clerul, Nobilimea, Starea militară și cea Orășenească a întregii națiuni române din Transilvania”.
Textul Supplex-ului sa fost dat publicităţii în 1791, a fost încredinţat şi opiniei publice, a generat întinse polemici. Documentul se referă transparent la Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului a Franței. Al doilea Supplex, o versiune extinsă și argumentată în mare măsură a primului, a fost adus în fața Curții Imperiale din Viena la 30 martie 1792. Documentul a fost respins de autorități, iar statutul românilor a rămas neschimbat. Supplexul rămas în conștința colectivă românească ca un program de luptă pentru generaţiile următoare.
Profesorul David Prodan scria că Supplex Libellus Valachorum e o carte de istorie pe care trecerea timpului nu o poate eroda, este un punct de referinţă al culturii noastre contemporane. Principiile formulate își prelungesc efectele în tot secolul al XIX-lea.
Costin Scurtu
