Text: Elena Boholț
Foto: Gabriel Boholț
Ce poate fi mai frumos decât iubirea lui Dumnezeu sau istoria poporului tău? În aceste pagini noi vorbim despre „România adevărată”, iar a fi un român adevărat este o mândrie. Dar cum s-a format sufletul acestui popor, putem intui bazându-ne pe istoria neamului nostru.
Cândva, în negura timpului, când pe teritoriul României de azi se afla neamul geto-dacilor, soarta oamenilor de pe aceste meleaguri a fost pecetluită de puterea divinității. Istoria românilor este o împletire între fapte reale, simboluri, credința în Dumnezeu și legende picurate cu adevăruri uitate. O forță nevăzută ocrotește acest popor și acest pământ dintotdeauna.
Greu încercați de războaiele timpului, oamenii care s-au aflat pe acest teritoriu au găsit în momentele de cumpănă puterea să se salveze. Iar filele istoriei sunt martorii faptelor de altă dată. Însă legăturile dintre oameni, pământ și realitate par să fie mult mai profude decât tot ce au scris istoricii până acum.
Trimisul lui Dumnezeu
Eusebiu din Cezareea, din Palestina (care a trăit între anii 262-340 en), teolog, apologet și istoric al Bisericii creștine, cunoscut ca biograf al lui Constantin cel Mare, spune în lucrarea sa „Istoria Bisericii” că apostolii Mântuitorului ar fi fost trimiși să propovăduiască creștinismul și au tras la sorți, care unde să meargă. Toma a plecat în Partia, Ioan în Asia și Andrei în Sciția, căci prin Sciția se înțelegea toată zona Dobrogei de astăzi.. Deci, Apostolul Andrei a fost cu adevărat în teritoriile geto-dacilor.
Înainte ca Sfântul Andrei să pășească pe aceste pământuri, dacii erau singurul popor care credeau în înviere și în viața veșnică, pentru că Zamolxis, zeul dacilor, pe care-l menționează Herodot în scrierile sale, ar fi murit și apoi ar fi înviat, deci credința în înviere era la daci înainte de cunoașterea dogmei creștine. Tocmai această credință în viața veșnică îi facea pe daci să trimită soli zeilor prin aruncarea lor în sulițe, iar cei ce erau aleși, neapărat bărbați, erau dintre cei mai viteji.
Părintele istoriei, Herodot, spunea că zeul dacilor, Zamolxis, nu era o persoană închipuită, ci era o persoană reală care trăia alături de ei. Învățăturile lui Zamolxis au fost poate pregătirea pentru cuvântul Evangheliei pe care avea să-l aducă mai târziu Sfântul Apostol Andrei. Tot Herodot povestește că Zamolxis le spunea dacilor că vor trăi în ceruri după moarte, unde vor avea tot ce își doresc. Cu alte cuvinte, noțiunea de rai exista în credința geto-dacilor.
Dovezile istorice atestă că pe vremea dacilor existau pustnici, pe care aceștia îi considerau oameni învățați; o paralelă cu viața în sihăstrie a călugărilor creștini. Mărturie sunt scrierile unui alt istoric grec vestit din antichitate: Strabon. Acești sihaștrii, aflăm de la Strabon, nu mâncau carne, adică posteau. Așa cum Strabon a scris că la geți a dăinuit obiceiul pythagoreic adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor, scriitorul Mircea Eliade vorbește în cartea „De La Zamolxis la Gingis Han” că geții credeau în vindecarea sufletului, ceea ce ajuta și la vindecarea trupului.
Aleși înainte să fim…
Cum și de ce a ajuns Sfântul Andrei în acest colț de lume, nu putem afirma cu certitudine. Însă, în Sfânta Scriptură scrie că Sfântul Andrei, fratele Sfântului Petru, a fost ucenicul lui Ioan Botezătorul, înaite de a deveni ucenicul lui Iisus Hristos. Dorința de a-L urma pe Hristos s-a născut la Sfântul Andrei, în momentul în care Sfântul Ioan a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Ce știm, este că Apostolul Andrei a murit prin anul 60 e.n., când a fost crucificat în Patras pe o cruce în formă de X. Deci, putem presupune că Sfântul Andrei a străbătut meleagurile Dobrogei de astăzi, între anii 40-50 e.n. Oare atunci a început creștinarea oamenilor care trăiau aici?
Dacă Burebista a fost întemeietorul statului dac, în perioada anilor 82 î.Hr. – 44 î.Hr., în anul 85 e.n. s-a urcat pe tronul Daciei, marele Decebal. La acea dată, în timpul domniei lui Decebal, înainte de cucerirea romană a Daciei, dacii primiseră creștinismul de la Sfântul Andrei și o parte se botezaseră. Deci, putem spune că dacii erau aproape creștini atunci când au fost cuceriți de romani și au mai trecut 300 de ani până ce împăratul Constantin cel Mare a dat edictul din anul 330, prin care recunoștea religia creștină în imperiu.
Interesant este că așa cum Andrei a fost primul chemat de Iisus la ucenicie, poporul nostru avea să fie primul chemat la creștinare. Iar cuvântul Evangheliei a fost primit cu bucurie de oamenii acestui pământ. Aici a fost singurul popor unde creștinarea a venit pe cale de consecință, natural și nu prin voința unui conducător determinat de interese politico-militare.
Poporul român este un popor creștin, în majoritate ortodox, iar acest lucru este o mândrie pentru noi.
