Text: Milena Ispas
Nașterea unui copil, aduce în viața terestră un destin ce poate schimba evoluția întregii omeniri pentru că ascunde mecanismul întregului Univers în stare pură, nealterat de balastul ignoranței mature a societății. Genialitatea manifestată prin conștiința creației supreme, se ridică pe pilonii înalți ai unui cod genetic străbun. De pe aceste înălțimi au venit spirite evoluate ale neamului românesc ce au descifrat misterele Terrei, ale naturii umane sau chiar mecanica cerească. Unul dintre acești copii s-a născut în dimineața zilei de 19 ianuarie 1890 și a fost numit Ştefan, după marele Domnitor al Moldovei. Ștefan Procopiu a crescut în Bârlad, orașul elitelor intelectuale de la sfârşitul secolului al XIX-lea, precum scriitorul Alexandru Vlahuță, pictorul Nicolae Tonitza, poetul George Tutoveanu sau matematicianul Ion Plăcințeanu.
Un adolescent care a evoluat spectaculos, încă din perioada liceului, privind dincolo de linia orizontului, spre legile fundamentale ale Universului, cândîncepedeja să studiezetratate de fizică și științe naturale.
Absolvent și șef de promoție al colegiului „Roșca Codreanu“, în anul 1908, se înscrie la Facultatea de Științe din Iași, unde întâlnește profesori cu rezonanțăinternațională, formaţi în şcolile europene. Urmează cursurile profesorului Dragomir Hurmuzescu, o somitate în fizica modernă, titular al unei licenţe şi al unui doctorat luate la Sorbona sub îndumarea unui laureat al Premiului Nobel, Gabriel Lippmann.
Studentul român care descopră tainele mecanismului atomic al Universului
Facultatea devine laboratorul lui informațional, în care va studia activitatea ştiinţifică a marilor fizicieni ai lumii. Dedicat cercetării în domeniul magnetismului substanţelor, Ștefan Procopiu stabileşte, pentru prima dată, o relaţie între momentul magnetic orbital al electronului şi constanta h a lui Planck pe care a numit-o „magneton teoretic”.
Student în ultimul an de facultate și-a expus descoperirea în cadrul Consiliului Științific, dar aprecierea unuia dintre profesori s-a redus doar la replica: „Cum îți permiți dumneata să ataci niște lucruri atât de mari?”
După numai un an, în 1913, fizicianul danez Niels Bohr ajunge la aceeaşi formulă, pentru care primește Premiul Nobel.
Prioritatea academicianului Procopiu în descoperitea acestui fenomen revoluționar în fizica cuantică este amintită în lucrări de circulaţie internaţională, ale unor fizicieni cu renume în lumea științei: Pierre Weiss şi G.Föex, Le magnetisme, A.Colin, Paris, 1926; Otto von Auwers, în Müller-Pouillet Lehrbuck der Physik; Otto von Auwers, în Gmelins Handbuch der anorganichen Chemie, 8-te Aufl., Berlin; S.S. Ivanenko, Particule elementare în dezvoltarea ideilor fundamentale ale fizicii, Academia de Ştiinţe a URSS.
Cu mare întârziere, peste ani, a fost amintită și în România întâietatea lui Ştefan Procopiu în domeniu, fiind denumită în tratatele de specialitate, „magnetonul Bohr-Procopiu”.
Valoarea teoretică a magnetonului, îl consacră pe Ştefan Procopiu printre cei mai importanți fizicieni ai lumii, teorie care este regăsită şi de către Albert Einstein în 1917, în baza modelului cuantificat al atomului de hidrogen al lui Bohr.
Iată cum cercetătorul Ştefan Procopiu descrie modul în care a ajuns la această relaţie matematică: „În 1912, am început un studiu teoretic asupra legăturii dintre teoria cuantelor a lui Planck şi momentul magnetic molecular. Am considerat că un electron nu poate emite sau absorbi energie decât dacă electronul este introdus sau scos din atom sau dacă un electron e introdus în atom pentru a face să apară sau să dispară fenomene de magnetism. Această supoziţie a fost introdusă mai târziu şi de Bohr, în teoria de emisie a spectrelor. Urmând acelaşi raţionament ca Bohr, dar înainte de el, am ajuns în legătură între h – constanta lui Planck, e – sarcina electronului, m – masa electronului şi M – momentul magnetic molecular sau magnetonul teoretic:
h = 4π x M (m/e)
Valoarea lui M, scoasă din această relaţie:
M = he/4πm
poartă numele de „magnetonul lui Bohr”.
„Fenomenul Procopiu” sau depolarizarea longitudinală a luminii
După absolvirea Facultăţii de Ştiinţe de la Unversitatea Iaşi în iunie 1912, Ştefan Procopiu publică la Bucureşti, în 1913, lucrarea „Cercetări experimentale asupra telegrafiei fără sârmă”, iar în 1916 inventează un aparat pentru localizarea gloanţelor din corpul răniţilor, stabilind adâncimea la care se aflau acestea.
Spre sfârşitul anului 1919, cu sprijinul profesorilor Dragomir Hurmuzescu şi Petru Poni, obţine o bursă Adamachi şi pleacă la Universitatea Sorbona pentru studii doctorale.
La Paris va audia cursurile marilor savanți ai vremii, Gabriel Lippmann, Marie Curie, Paul Langevin, Aymé Cotton, Charles Fabry, iar în laboratoarele Universităţii, Ștefan Procopiu cercetează un fenomen optic nou, în depolarizarea longitudinală a luminii, pe care îl prezinta în şedinţa Academiei din Paris la 8 august 1921. În 1939, fizicienii Augustin Boutaric şi J. Breton, de la Facultatea de Ştiinţe din Dijon, au numit această descoperire,„fenomenul Procopiu”.
Profesorul a abordat problema depolarizării luminii timp de mai mulţi ani, elaborând şi publicând şi alte studii în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate constituind un punct de plecare pentru noi cercetări.
La 5 martie 1924 obţine titlul de doctor în ştiinţe fizice cu lucrarea „Asupra birefringenţei electrice a suspensiilor”, în faţa unei comisii formată din profesorii Aymé Cotton, Charles Fabry şi Mouton, examinatori, cu menţiunea „très honorable”.
„Efectul Procopiu” utilizat în construcția calculatoarelor rapide ale scolului XXI
În 1930 descoperă efectul circular al discontinuităţii magnetice, numit de către fizicienii T.A. Hofbauer şi K.M. Koch „efectul Procopiu” aşa cum este cunoscut şi în prezent de comunitatea ştiinţifică mondială.
„Efectul Procopiu” a fost utilizat în 1965 de fizicianul american Kaufman în construcția unor noi tipuri de memorie electronice, cu suport din fir feromagnetic pentru calculatoarele moderne de capacitate foarte mare, iarastăzi „efectul Procopiu”este utitlizat în construcția calculatoarelor rapide.
Tainele magnetismului terestru: o dată la 500 de ani…
Forță vizionară a tuturor timpurilor, Ștefan Procopiu a fost preocupat de magnetismul Pământului, iar în 1931 a inițiat la Iași observații sistemice, privind declinaţia magnetică, înclinaţia magnetică şi componenta orizontală a forţei magnetice. Studiile au fost derulate pe o perioadă de trei decenii, cu deplasări în 85 de staţiuni din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Moldova, Dobrogea şi Muntenia. După 30 de ani de cercetare, savantul ajuge la concluzia majoră că, momentul magnetic al Pământului, care descreştea din anul 1843, a început să crească începând cu anul 1932 de la Ecuator spre poli, deducându-se astfel că, nucleul Pământului poate fi considerat ca un dinam, stabilind că perioada de variație a magnetismului terestru este de aproximativ 500 de ani.
Procopiu trasează hărţile magnetice ale României, care au permis descoperirea unei anomalii magnetice în Moldova, pe linia Iaşi-Botoşani, anomalie care părea a se prelungi prin Cernăuţi spre Polonia.
Academicianul Eugen Bădărău spunea despre munca de cercetare ale savantului că: „lucrările sale sunt recunoscute în străinătate şi citate în mai toate tratatele”, iar autori precum Bruhat, Ollivieri, Gamelin, Holfbauer, Koch, Bouasse, acordă spaţii mari cercetărilor lui Ştefan Procopiu.
Profesorul era anchetat de comuniști
Ștefan Procopiu a fost premiat pentru prima dată in vremea regelui Carol al II-lea, însă a fost denigrat de comuniști. Profesorul nu a acceptat niciodată să se înregimenteze politic și nici să facă propagandă stalinistă. I s-a înscenat un proces și a fost adesea interogat de autoritățile comuniste. Mizeriile politice i-au afectat sănătatea, astfel că într-o zi când nu a mai ajuns acasă, soția sa, Rodica Procopiu, l-a găsit căzut pe holul din spatele instituției, unde suferise un infarct din cauza atacurilor regimului totalitar. În anul 1955 a făcut o congestie cerebrală care i-a provocat o afazie,nemaiputând să vorbească pentru o perioadă de câțiva ani. Apoi cu greu a reuşit să scrie și să articuleze câte un cuvânt.
Agresivitatea de tip stalinist a fost anulată, când Ceaușescu a aflat că cercetătorul Ștefan Procopiu era elogiat de universitatile din SUA, Germania și Franța pentru genialitatea descopririlor ce-i purtau numele, „efectul Procopiu” și „fenomenul Procopiu”, concepte ce au revoluționat lumea științifică internațională.
Era singurul savant român în viață, trecut în lucrarea de referință despre oameni proeminenți contemporani din Marea Britanie „Who’s Who”,publicată anual din 1849.
Chiar dacă informațiile din România comunistă treceau cu greu peste hotare, prin renumele pe care îl avea, pofesorul Procopiu a fost numit în două rânduri în comisia de acordare a Premiului Nobel. Din acel moment, autoritățile din România au început să-l respecte, iar Ceaușescu i-a dăruit o mașină Moscvitch și o medalie din aur.
Era o luptă între o cultură vastă și un caracter nobil, superior împotriva inculturii şi perversităţii unor minți primitive.
Ștefan Procopiu, se născuse pentru a descoperi tainele pământului și ale creației, o personalitate de înaltă ţinută intelectuală care considera că: „progresul se face pe seama celor perseverenţi”. Pasionat de știința cunoașterii, de multe ori adormea spre dimineață. Somnul era un lux atunci când cerceta tainele vieții.
Conectat la informațiile venite din sfera astrelor, un spirit evoluat, iubea natura, copiii, oamenii și animalele șiîși răcorea sufletul în lăcașurile vechi ale istoriei, în mănăstirile ridicate de domnitorii și părinții țării, acolo glisa pe vectorul istoric al timpului.
